Saturday, April 24, 2010

My call...


(video borrowed from youtube.com)


Sabia...

Același vis...același pat,o altă noapte...

Casa era chiar micuță.Nici nu semăna cu ceea ce lăsasem în urmă,cu grandiosul palat din capitală.Totuși,cuprindea ceva mai mult decât ridigitatea unor obiceiuri,decât protocolul înțepat al unor nobili hapsâni.
Am privit masa.Simplă,rotundă,din lemn,cu două scaune în jurul ei,păstra mai multe sentimente și secrete decât va putea vreodată să cuprindă lumea întreagă.Și patul...așternutul alb,virgin,fără păcate,păstra parfumul unor cuvinte niciodată rostite,niciodată gândite,ascunde întotdeauna în inimă.
Mi-am îndreptat pliurile rochiei,zâmbind raportului din fața mea.Kim mi-l înmânase cu aceeași ceremonie ca celuilalt ego al meu,fostului suveran apus și ascuns,părăsind apoi camera.Cât timp trecuse?Habar nu aveam...nu mai mult de câteva luni. și totuși mi se părea că totul durase numai o secundă,că tot ce a fost înainte a fost numai un joc,un joc cu măști care s-a sfârșit brusc,obligându-mă să-mi arunc masca prea repede.Mi se părea că viața mea ca suveran al regatului Norilor fusese numai o joacă,pe când viața pe care o începusem de când am fugit de pe câmpul de luptă era realitate.
Am strâns pergamentul ca să nu mai văd literele care parcă-mi zâmbeau în batjocură.Supușii tronului se revoltau și așteptau momentul oportun ca să declanșeze războiul.Ah,de ce mă mai gândeam la așa ceva? De ce mai îmi păsa?
M-am răsucit pe scaun,întorcând spatele mesei.Și privirea mi-a căzut pe patul care-mi păstra gândurile într-o tăcere de mormânt.Era patul pe care,de voi de nevoie,îl împărțeam cu Kim. Da,cu Kim! Cât s-a mai revoltat el împotriva ideii! I se părea strigător la cer ideea de a dormi în același pat cu regina. M-am așezat pe pat și,chicotind ușor,am mângâiat sabia cu mâner de argint care se odihnea pe mijlocul patului.
-Sabia Castității,murmură Kim din prag.
M-am întors brusc,simțind cum inima îmi bate tot mai repede în piept.
-Kim!
-Luminăția Ta,poporul este furios,spuse el în timp ce se așeza pe un scaun. Acum este mometul să acționăm! Acesta este momentul în care trebuie să te ridici pentru poporul tău și să le arăți că nu ai murit și că poți să-i aperi,continuă el privindu-mă cu ochii lui frumoși și auri.
-Kim,nu avem cum să facem asta singuri,am spus cu amărăciune.
-Dar nu suntem singuri,Luminăția Ta!
S-a ridicat în picioare,a deschis ușa,iar în cameră a intrat unul dintre generalii care-mi fuseseră subordonați pe vremea când conduceam cea mai mare armată a lumii.
-Luminăția Ta,mă salută el punând un genunchi în pămând după tradiție.
-San...
-Da,Luminăția Ta.Eu,Hoyan-San,Generalul Unității Lunii,accept pedeapsa pentru trădarea adusă Luminăției Tale,spuse el cu capul plecat.
-San,ridică-te,l-am rugat eu prinzându-l de umeri.Noi suntem prieteni,deci nu este nevoie de protocolul ăsta înțepat.
Am vorbit până când somnul a intrat în cameră,cuibărindu-se pe genele mele.Kim și San au părăsit camera respctuoși,iar eu m-am întins pe patul mare.Numai o clipă de odihnă...din nou războiul începea...de data asta...

Lumina puternică a soarelui m-a făcut să deschid ochii.
-Te-ai trezit?m-a întrebat eu zâmbet dulce.
De ce? De ce mereu același vis imposibil? De ce?Cine eram eu?

Wednesday, April 21, 2010

Pentru azi și pentru mâine și poate și pentru viitor

Mâini împreunate,buze sărutate...
Zâmbete pierdute printre razele de soare...

Întorc capul și scot limba...îți doresc să-ți rupi capul pe scări și apoi râd fără să mai privesc orgia ce se desfășoară sub privirea mea. Îți fac cu mâna în semn de „La revedere!”,îți întorc spatele și privesc soarele.Fără cuvinte...doar înjurături mute...

Sau poate mai bine....FUCK YOU!!!




Friday, April 16, 2010

Tu ești mica mea rază de soare

Tu ești persoana care-mi încălzește diminețile reci de toamnă,care mă face să zâmbesc chiar și atunci când aș vrea să plâng. Mă cunoști...și totuși nu o faci.Mă privești ca pe toți ceilalți,deși privirea ta poate să-mi vadă sufletul ca nimeni altcineva.Cu toate acestea eu continui să te țin de mână,să ignor cealaltă mână ocupată de altcineva și privirea ta care se îndepărtează.
Fericire?Iubire?Probabil că ploaia va continua să cadă până când mă vei vedea,până când va sosi ziua dezvăluirii,a mărturisirii.
Gândul mi se îndreaptă către tine,dar ochii îmi sunt acoperiți. Nu mai vreau să văd,să gust trădarea din fața mea.Să zâmbești...să râzi...asta-mi doresc pentru tine...iar dacă ziua ți-e înseninată,atunci...o să zâmbesc și eu...
Tu ești mica mea rază de soare...și în același timp,primul fulg de nea din palma mea...

Thursday, April 1, 2010

Și eu?

Stăteam întinsă pe patul cu așternut alb,privind intens tavanul.Îmi era frică să închid ochii și să adorm.Îmi era frică de continuarea visului care mă bântuia de atâta timp,de ceea ce se putea întâmpla cu mine,cu el în acea lume în care aveam acces numai noaptea.Dar cum Xan nu era lângă mine,cum el plecase,dispăruse în negura trădării,m-am lăsat împinsă în ținutul unei lumi mai simpleși probabil mult mai fericite. Și am închis ochii...

Soarele a apus de ceva timp,iar oamenii au intrat în casele lor,ignorându-mă pe mine.M-am plimbat prin livada de cireși înfloriți,visând la clipele frumoase ale domniei mele,clipe care puteau fi numai evocate în gând,căci urmau să nu mai fie amintite niciodată cu glas tare.Dușmanii mei,iubitul meu Xan,au pus stăpânire peste curtea regală,peste poporul meu.Legile deveniseră de nesuportat,răscoale s-au iscat și totuși nimeni nu a ieșit în față să-i apere așa cum ar fi trebuit. Numai dacă...nu.Eu nu mai eram acolo și nu mă mai puteam gândi la soluții. Am zâmbit.Aveam încă în reflex acea grijă constantă pentru supuși.Într-adevăr,nu era ceva de care puteam scăpa ușor.Și totuși...mi-am întors fața către crengile unui copac care avea toate crengile pline de flori parfumate. Pentru el renunțasem la tron,la o viață plină de adrenalină și comploturi.Și el unde era?Plecase să afle noutățile de la palat,să pună în mișcare armata de spioni pe care o conducea.Și din nou eram singură.
Cât timp locuisem în palat,cât timp luptasem cu nobilii pentru drepturile supușilor,nu avusesem timp să observ ce era în jurul meu.Iar acum,vedeam totul,până și cel mai mic firicel de praf și toate florile parfumate de pe marginile drumurilor pe care le străbăteam.Cât fusesem închisă în cușca cu bări aurite,am iubit un bărbat și nu mai mulți.Dar acum iată că inima mi se împărțea,fiecare jumătate tânjind după altcineva.O parte din mine visa la îmbrățișarea generalului dintr-o noapte cu lună plină, iar o alta...ei bine,o altă parte din mine tindea să se lipească de pieptul puternic și protector al unui bărbat care-mi salvase viața într-un moment în care,poate că ar fi fost mai bine dacă renunțam la ea.
Așezată pe pământul încă cald,am privit cerul.Simțeam că inima îmi bătea tot mai repede,căci știa că se apropia clipa în care Kim trebuia să se întoarcă acasă. Oftând,am privit cerul înstelat.Mă simțeam goală,de parcă dăruisem tot ce aveam și așteptam încă să mi se ofere ceva...ceva cât de mic.Am făcut rapid un inventar:Xan aparținea dușmanului meu cel mai crunt,Kim aparținea carierei militare,la care se părea că nu putea să renunțe foarte ușor,iar eu...și eu?Eu cui aparțineam?
O mână pe umăr m-a făcut să tresar puternic...

-Dormi?întrebă o voce în șoaptă,lângă urechea mea.
-Te-ai întors!am exclamat stupefiată.
-Necontenit,susură Xan cu buyele lipite de obrazul meu.

Și eu?Eu cui aparțin?