Tuesday, October 26, 2010

Separated 2

Tăcere.În jurul meu totul se leagănă într-o deplină tăcere,iar ecourile mute ale minții mele se pierd încet în culorile violente ale cerului.De ce?De ce ne-am despărțit?De ce ai dispărut din fața mea și m-ai lăsat singură?
-Luminăția Ta,se auzi o șoaptă fantomatică în jurul meu.
Înghițindu-mi suspinele,am privit cu atenție în jur.Nimeni.Pustietatea se scufunda în lumina palidă a asfințitului.Un cerc de foc era trasat cu linii subțiri în jurul meu.Am încercat să-i părăsesc perimetrul,dar focul pe jumătate stins izbucni brusc,flăcările ridicându-i-se până la doi metrii de la pământ.
Ce?!Dezamăgită,m-am prăbușit în genunchi pe pământul tare.
-Kim...
Dar întunericul continua să se adâncească,înghițindu-mă ușor în neantul său.Îmi era greu.Atât de greu să respir,să gândesc...să rămân cine eram.Mă pierdeam pe sine într-un nesfârșit trecut.Imaginile mi se perindau în fața ochilor,întreținând focul îndrăcit al durerilor.Dar toate erau în ceață,ascunse parcă după un văl.O singură amintire se individualiza prin claritatea sa.Era o noapte senină cu lună plină și cântec de greieri sub fereastra deschisă larg.Camera luminată slab de o lumânare cu apărătoare în formă de fluture,îmi permitea însă să văd pe cel de lângă mine.Îmi zâmbea.Mireasma dulce a corpului său îmi amintea de clipele plăcute petrecute împreună după victoria obținută împotriva Celor Roșii.Îl priveam cu atenție,studiindu-i fiecare linie a mușchilor...NU!NU!NU!
Nu...ecoul slab al rațiunii devenii brusc mai puternic,trezindu-mă din crunta visare.Nu-mi permiteam să mă întorc în trecut.Prezentul era important pentru mine.Fiecare secundă era vitală pentru sentimentele mele.Și apoi,viitorul...urma să cuceresc viitorul,să mă ridic din nou ca persoana măreață care am fost.Sau...
Nu.Kim avea dreptate.Trebuia să lupt.
Pentru mine și popor.
Pentru trecut și viitor.
Să înlătur tot ce-i dăunător
Din viitor.
Asta era lupta mea.Eram singura care putea învinge.Știam asta. Flăcările s-au stins brusc,permițându-mă să părăsesc cercul ars.Asta era...încrederea,acceptarea propriului destin.
-Ne vom revedea,am șoptit privind spre nord,spre locul unde se afla capital înfloritoare.


Alarma ceasului a fost cea care m-a deșteptat.Nu mă așteptam.Inima îmi băte în piept,anticipând momentul confruntării.Și din nou acest prezent ciudat,care mă debusolează.
-Bună dimineața,rază de soare,zâmbi el de lângă mine.
Și din nou am uitat.

Monday, October 25, 2010

Separated

Lovită,trântită,doborâtă și prăfuită de mii și mii de ori.
-Luminăția Ta!gâfâi Kim cu fața refectându-se în luciul tăișului.
-Două...secunde,l-am rugat simțind cum mușchii încep să mi se rupă,să se desprindă de pe oase.
-Nu avem atâta timp la dispoziție.V-ați pierdut îndemânarea!urlă el,iar ecoul îl imită cu sute de voci aspre.
-NU!
Și am pornit din nou la atac.Nu vroiam să pierd,nu vroiam să cad din nou sau să se vadă cât sunt de slabă.Luptam.Era pentru poporul meu.Era pentru mine...și împotriva mea.
Tot ce cunoșteam,tot ce simțeam era străin pentru mine.Atâtea idei,sentimente și convingeri se învârteau în jurul meu asemenea fuioarelor de fum.Mă amețeau,mă îmbătau...mă înspăimântau.
-Luminăția Ta!
-Kiim,l-am avertizat pe un ton jos mișcându-mi sabia.
-Trebuie...
-Nu o spune!i-am ordonat furioasă.Nici să nu îndrăznești să te gândești la așa ceva!Niciodată!Niciodată!M-ai auzit?!
Tăcea.Răspunsul lui era lovitra sabiei,care mă obliga să fiu vigilentă.Se vedea că era cineva,că fusese antrenat pentru așa ceva,că viața lui era câmpul de luptă.Cel mai talentat dintre generali nu era Xan.Sau cel puțin nu era singurul de acest fel.Acum vedeam asta.Atunci fusesem orbită de strălucirea celui trădător și mincinos,care mă amăgise și-mi furase inima numai ca mai târziu să o arunce la câini.Și ce câini...
-Luminăția Ta!
Ce?Ce se întâmplase?De ce privea cu atâta uimire înspre mine?
O lumină puternică,un sunet răsunător m-au făcut să mă cutremur în timp ce priveam cerul devenit gri brusc deasupra mea.
-Ce...?!
-Jos!Jos,Luminăția Ta!strigă generalul prăfuit de mișcarea furioasă a maselor de aer.
Prea târziu.Mă îndepărtam.Uimită,vedeam cum pământul se îndepărtează de mine,cum plutesc în aer.
-Kim,am șoptit fără glas.Kim...KIMMMM!am zbierat realizând prea târziu ce se întâmpla.



Gâfâi.M-am trezit speriată în miez de noapte,numai ca să văd trupul bronzat de lângă mine,acoperit de așternutul de un alb imaculat.Venerat.Idolatrizat.Și totuși,de ce mi se părea că mă îndepărtam ușor de el?
-Sunt aici,șopti el strângându-mă ușor în brațe.
M-am ghemuit,fiindu-mi mult prea frică de adevărul pe care-l știam de ceva timp.Să accept imposibilul și să...sau să mă las acaparată de prezent și să...
-Teiubesc.
Și s-a spulberat...

Friday, October 22, 2010

Castele de nisip

Beznă.Grea și adâncă,parfumată de conifere cu mireasmă tare,care ma ametește.
Privesc în jur.Draci bălțați!De ce e beznă?!Cine măsa a stins lumina?
Aaaa,da!Acum îmi amintesc.Am căzut.Am alunecat și mi-am pierdut sinele într-un întuneric devorant.Un motiv banal m-a adus în pragul declinului,în pragul inconștienței,de unde m-am prăbușit.
E greu uneori să rămâi așa cum ești.E greu să-ți continui drumul fără să plângi.Eu am râs.Mereu,mereu am râs de tot ce mă vătăma.Dar astăzi am plâns.Am plâns cu trei rânduri de lacrimi,am eliberat din mine durerea care mă măcina.Acum trebuie să mă avânt din nou spre nori,spre înaltul de unde m-am prăbușit.
Castelul meu,armata mea,totul realizat din nisip au dispărut dispersate de mișcarea unui sunet,a unei fraze.
E chiar greu...o să mai fiu în stare să mă ridic la nivelul așteptărilor voastre?

Sunday, October 17, 2010

Back...to school :)

Gata.Mini-vacanța mea se încheie astăzi.
De mâine,la școală cu mine!Ciulangioaică înrăită,nu?:))
Păzea că vin!
Banzaiii!
(image borrowed from google.com)

Friday, October 15, 2010

Din nou la drum

Plec.
Dar nu acum.
Mâine.
La ora 9 fix.
De ce?
Pentru că a mai trecut un an,s-a mai scuturat încă o dată copacul vieții mele.Am mers pe cioburi de sticlă,am înghițit flăcări și m-am jucat cu luminile în tot acest timp,dorindu-mi să se apropie ziua,acea unică zi în care exist decât eu.Mâine voi fi centrul Pământului,cetrul micro-universului meu.Mâine...
O să plec.O să pun piciorul din nou pe țărâna drumului.Gata!Mi-a ajuns odihna.Vreau să merg,să alerg pe stele și să mă număr printre ele. Să mă pierd și să râd în soare.Voi toți prezenți în fața scenei vieții mele,veți înghiți praf de râs ca să vă amintiți de mine.
Alături de voi toți am învățat că frumosul se naște dintr-un zâmbet,dintr-o culoare.Vă mulțumesc că m-ați făcut încrezătoare.
Pagini întregi scrise cu cerneală,pătate și învechite...le-am ars...le-am încuiat...le-am ascunsde lume și inclusiv de voi toți.Dar mâine,mâine va fi numai adevărul adevărat.
Vă mulțumesc și fac o reverență în fața voastră.A fost cumplit...

Și arunc cu praf de râs în norii plini de ploi...așa,să mai plece de la noi.Să iasă soarele...
Mulțumesc.
Thank you.
Merci.
Arigato.

(video borrowed from youtube.com)

Saturday, October 9, 2010

Urăsc...Iubesc...și apoi,tot acolo ajung

E un drum.Unul singur,plin de curbe și denivelări.Poate că are câteva răspântii,dar și alea tot acolo te duc:la capătul pământului.
M-am oprit aici să mă odihnesc,căci în fața mea se întinde infinitul. Nu a trecut mult timp de când am ales această rută,iar acum dacă privesc în urma mea,nu regret nimic.E greu.E plin de gropi și pietre,când rampă,când pantă.Ici colo câte-un ins mai îndrăzneț încearcă să-mi pună piedici,îmi joacă farse,dar totul rămâne în urma mea.Continui să merg,fără să observ ceea ce încearcă să mă oprească.Drumul mi-a fost stabilit și ceea ce mi-am promis că o să realizeaz va fi tot acolo,indiferent de cât mult o să întârzii.
Am ales să merg prin mlaștina timpului,prin negurile posibilităților pentru că vreau să trăiesc cu un motiv,pentru ca la sfârșitul drumului să mă simt împlinită,mândră de ceea ce-am făcut.Am luat-o încă o dată de la început pentru că m-am săturat de promisiuni mincinoase,de vise irealizabile,de toată mulțimea de spini care încearcă să mă oprească.
Gata,m-am hotărât.Nu vreau să ridic castele pe apă și nici statui din nisip uscat.Nu că nu ar fi frumoase,dar nu sunt durabile,nu sunt tangibile în realitate.
Nu vreau să-mi îndrept gândurile spre nimic irealizabil,nedefinit prin forma de viitor.Viața este efemeră prin conținut și experiență.Nu vreau să o las să treacă asemenea unui nor de fum gros și persistent,dar nici nu vreau să o simt ca gheața care mi se sparge sub picioare.
Lăsând cuvinte în urma mea,pornesc mai departe,cărându-mi povara de gânduri.Port cu mine două butoaie:unul cu miere și altul cu fiere.Miere,ca să-mi îndulcesc zilele amare de ploaie.Fiere...ca să-mi amitesc că totul are două fețe,două tăișuri,ca să țin minte că la fundul paharului de lapte există întotdeauna un strop de amăreală.
Am ales această potecă fără frică,fără pic de tremur în picioare.Și totuși,dacă mă opresc acum și mă gândesc mai bine mi-e frică...de întunericul de neînvins al nopții,de singurătatea de care am fugit.Voi fi singură?
Nu.
Tu
vei
fi
cu
mine
în
permanență...

The red strig of destiny

Îl văd...pierdută în mulțimea care se agită în jurul meu,zăresc printre tonurile de gri o mică pată de culoare.A fost lovit.Se târăște și plânge,cerând ajutor celor din jurul lui.Dar nu e nimeni,nimeni care să-i întindă o mână zâmbindu-i cald.
Îi ating mâna.Pentru o clipă am atins căldura de nesuportat a soarelui,iar culorile sufletului meu s-au schimbat în vesele tonuri de roșu pasional.Vreau să-l ajut,dar nu-l mai văd,nu mai este în fața mea.Acum râde.Nu mai e pierdut.Aripi colorate de lumină i s-au prins de spate și zboară încet către înaltul cerului,zâmbindu-mi cu căldură.
-Acum ești tu...tu care vei încălzi lumea cu zâmbetul tău...
Și a plecat.A dispărut în lumina puternică a soarelui fierbinte,lăsându-mă nedumerită cu mâna ridicată ușor a implorare.Îl găsisem și pentru o secundă,numai pentru o secundă nu mai simțeam răceala străinilor.Dar plecase,lăsându-mi sufletul plin de sentimente ciudate,străine până atunci.
În jurul meu era o pată de culoare,caldă și plăcută privirii.Oamenii din acel cerc zâmbeau,pe fețele lor fiind desenate expresiile copilăriei,ale inocenței desăvârșite.Și toate astea pentru că eu zâmbisem?
Trag de firul de mătase roșie care mi-e prins de degetul arătător și totul în jurul meu începe să se schimbe. Culorile câștigă tot mai mult teren în fața griului.Iar la celălalt capăt e EL...
(image borrowed from google.com)