Saturday, September 24, 2011

Hello

Dear Angel,




Pereții groși ai lumii mele nu-mi permit să te văd, să te simt sau să-ți adresez niște cuvinte. Nu-mi permit să cred în tine...
Și cu toate acestea...cu toate acestea vreau să cred în tine. Vreau să cred că tu ești acolo, ai grijă de mine și-mi zâmbești necondiționat. Că nu m-ai abandona vreodată, indiferent de calea pe care o să o aleg.
Nu-i așa?
Ești acolo?
Mă auzi?
Mă vezi?
Te rog...dă-mi un semn.
Nu caut explicații științifice pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, a îngerilor și celorlalte puteri supranaturale. Nu caut răspunsuri imposibile sau logice. Nu, tot ce vreau e să știu că pot avea încredere în...prezența ta permanentă în viața mea.


Inaccesibilă. Așa m-ar numi ei.
Ruptă de lume. Așa spun ei.
Închisă în cutia mea de sticlă, nu permit accesul înăuntru. Captivă? Nu. Stau de bună voie. Sunt prizonieră în propria mea lume. Nu ies afară, nu-i las să intre. Sunt...exilată pe un tărâm unde, ei bine, unde tu ești mai real decât orice altceva.
Așa că spune-mi, tu ești acolo, nu?
Nu irosesc viața copacilor acestei planete pentru ceva inexistent, nu?
Adică...nu ești altceva decât tăcerea însăși, cea care mă înconjoară mereu, sunetul mut care-mi amețește gândurile, parfumul risipit de vânt care mă face să cred că totuși, tu ești aici, acum, mereu, pentru totdeauna.


Prima. Prima scrisoare. Ca și primul sărut...am emoții. Mă întreb, o să-mi răspunzi?


                                                                                                                                         K.
P.S. În ciuda faptului că vreau să cred, încep să mă îndepărtez ușor...Și totuși, nu vreau să cad! Nu trebuie să cad!



Monday, September 19, 2011

Dezbrăcați de caracter

Murdari și îngropați în noroi căutăm orizontul de aur.
Oare la sfârșit de timp ne vom regăsi pe noi înșine? Ne vom sustrage din mediul infect care ne sufocă? Ne vom putea privii așa cum suntem de fapt, complexități de firi.
Cum tu, te crezi mai bun, ma privești pe mine cu scepticism și arunci cu pietre în mine. Mă minți. Mă minți frumos. Mă faci să accept ceva ce nu e adevărat...mă faci să mă mint.
Te vei putea vreodată vedea așa cum te văd eu?
Vei putea să nu te mai ascunzi după culori și forme?
Aș renunța la locul meu uscat numai ca să te văd pe tine mai bine. Să te scot din noroi? Cum? Cum aș putea, când pari a fi tot mai departe?

Dezbrăcați de caractere, și-au arătat adevărate reacții învăluiți într-un nor de fum.
Opiu...
Deziluziile arătate în cercurile albastre desenate în jurul unei siluete de fum.
Săruturile. Presărate de sarea pielii aromate...
Atingeri...obsesii recunoscute cu nonșalanță.
E totul posibil, e totul tangibil. Până și timpul s-a translatat în mișcările mirotice de pe ringul de dans. Totul, totul este accesibil...atât timp cât fumul ne ascunde...
Dar el se pierde, se imprimă în pielea noastră. Și uneori, dar numai uneori, aroma ne împinge să ne dezlănțuim, sub falsa impresie ca fumul încă ne înconjoară. Atunci..atunci suntem cu adevărat noi. Netrucați, dezbrăcați de caractere învățate și auto-educate astfel încât să ne ascundă adevărate firi, gânduri și...personalități.

Nu mă mai ascund. 
Pentru mine, fumul nu mai există din momentul în care te-am văzut îmbrăcat în fum, dar dezbrăcat de tine. 
Mi-e scârbă...
Vreau să plec, să mă ascund.
Vreau să fug...

Dar unde?
Unde?
Când toate drumurile duc către tine?

Saturday, September 17, 2011

Cutia lu' Pandora

O tornadă ce de abia a început stă să măture tot în cale.
Nu mai există un început.
Nu mai există un sfârșit.
Timpul s-a oprit.
A stat în loc.
Ați număra rănile și zilele care ți-au mai rămas.
Războiul...
Te-ai rupt de lume și te-ai scufundat în propriul mormânt, te-ai afundat în pământ. Vampir? Te aperi de lumina soarelui cu mâna. Nu, nu ești vreo ființă supranaturală. Ești doar o persoană care a stat prea mult timp departe. Departe de ceea ce a însemnat civilizație, de ceea ce a însemnat viață.
Un ultim trandafir își pleacă tulpina firavă în fața furiei EI.
Nu...
Nu...
Da.
Da.
E timpul.
A sosit momentul.
A sosit, acel sfârșit de care toți se tem, de care toți se ascund, de care toți fug, pe care...eu îl aștept.
E acel sfârșit în care colectivitatea în care am fost împinși se destramă ușor, iar umbrele în care am fost transformați se desprind ușor de noi, eliberându-ne.
Pereții care ne-au ascund de ochii lumii vor crăpa. Voi vedea în sfârșit lumina. Nefiltrată. Nealterată. De vitralii frumos pictate, dar care transmit mesaje încriptate în carnagii conturate într-un zâmbet frumos de domniță de viță aleasă. Lanțurile ce ne-au ținut captivi vor dispărea, se vor desena pe alți pereți, vor tortura alte persoane. Nu noi, nu tu, nu eu.
Mi-au obosit oasele de la igrasia pereților.
Căldură...
Căldurăăăă...
Apă.
Apă.
Și furtuna mă înconjoară.
Acum, insula pe care mi-am așteptat libertatea, singura pe care am putut gusta libertatea îmi devine o nouă închisoare.
Ceeee?
Nu se poate încheia așa!!!
Libertatea e...acolo undeva, nu-i așa?




Închisă undeva acolo departe
Ea încă visează la libertate.
Dar e Deschisă!
E oarbă.
E blestemată.
E pierdută.
E...
Ceva nu a mai fost vreodată...
Cu ea
Se va încheia lumea.


Numele ei?
PANDORA...

Monday, September 12, 2011

În țara mea nu calcă nimeni, tu cu ce drept vorbești?

Te uiți la mine cu ochi acuzatori. În ei se citește ridicolul.
Insulta ta nu mă atinge. Cel puțin așa am crezut...
M-a durut. Dacă nu pe moment, acum mă înțeapă ochii din cauza lacrimilor pe care încerc să le țin în frâu. În această noapte cu lună plină vreau și eu să fiu așa cum sunteți toți: o gloată de superficiali, care vedeți originalul ca fiind banal și timiditatea ca pe un motiv de batjocură. Sau mai bine nu...mai bine stau fără glas și-ți dau clasă mai târziu, decât să mă comport acum ca tine, un mic pui de curvă.
Cum diferitul este atât de hidos pentru voi toți o să mă închid din nou în mine, o să devin acea mică introvertită, care va fi mereu la pragul izbucnirii, dar care se va stăpânii până în acel moment în care TU ai să mă calci atât de rău pe coadă, încât o să mă revărs, o să dau foc, o să mătur pe jos cu tine.
Dadada, nu te uita așa la mine. Despre tine e vorba. Cel/Cea care se uită la mine cu acel zâmbet atotștiutor și superior pe buze. Iartă-mă, dar asta nu te face nici mai deștept, nici mai tare, nici mai nicicum! Tot ce face e să demonstreze faptul că duci lipsă de bun simț și de, hai să o numim în termeni banali, ce-i șapte ani de acasă.
Bun!
Acum că se duce și ultima rază de lună mă calmez. Ascult marea. Ea e tolerantă. EA știe. De secole așteaptă, face complimente și iubește. Pe toți. Pe toate. La fel. În mod egal. Niciodată nu e nedreaptă. Dar...da, se înfurie și face urât de tot. Se revarsă, aruncă, împrăștie, destramă...și îneacă. Iar dușmanii ei mor. Se usucă pe nisipul de sub valuri, dispar din vremurile în care nu le-a fost dat să trăiască.
Ai mei...mai sunt încă aici. Și zilnic, dar zilnic mă șicanează. Unii sunt total necunoscuți. Alți, maeștrii pricepuți în a-și ascunde adevărata față în spatele unui zâmbet prietenos. Rahat! Sălbatici! Oameni ai cavernelor! De unde secolul XXI? De unde „educația aleasă”? De prostie are parte toată lumea...






Asta mi-a fost răzbunarea.
De mâine am să tac.
Nu mă va mai interesa.
Totul, totul va dispărea...

Sunday, September 11, 2011

Asta?...se numește depresie

Se pare că sunt o persoană anostă, pierdută în timp și spațiu, care nu aparține acestui secol nebun.
Se pare că sunt destinată, hai să-i spunem așa: SINGURĂTĂȚIII.


Alerg.
Alerg.
Fug.
Să scap.
Nu e niciun crater care să mă înghită.
Și fug.
Alerg din nou.
Și plâng.
Plâng pentru că tu ești deja altcineva.
Altcineva care a trecut, a mințit, a uitat, s-a schimbat și a lăsat în urmă orice părere.
Plâng.
Pentru originalitatea pierdută, pentru sentimentul de după, pentru că așa nu va mai fi niciodată.


Nu sunt un geniu.
Nu trebuie să fii unul ca să-ți dai seama că totul e finit.
Cercul nostru s-a strâns, s-a făcut pătrat, s-a făcut dreptunghi. Acum e o simplă linie, infinită cum s-ar zice.
Cercul nostru...nu mai e al nostru. L-ai lăsat să cadă, iar acum eu stau singură și încerc să lipesc la loc bucata pe care tu ai rupt-o în nebunia ta după evadare. Și nu merge. Nu mă lasă să mă închid la loc. Nu mă lasă să revin la ce a fost. Chiar dacă aș fi singură, chiar dacă mi s-ar șterge zâmbetul pentru totdeauna. Ar fi mai bine așa. Dar cercul nostru nu e o mașină a timpului. 
L-ai stricat.
Ca să pleci, l-ai stricat.
M-ai stricat.
M-ai rănit ca să nu te pot urma, ca să fiu obligată să rămân în urmă.
Am zis eu vreodată că vreau să vin după tine?


Orele acelea...
Râsetele alea...
Scrisorile...
Le-am dat foc.


Nu pot, nu vreau să trec peste faptul că m-am înșelat.
Am fost oarbă.
Iartă-mă că nu ți-am văzut adevărata față.


Cumplită este singurătatea asta.
Te roade, te macină, te dărâmă.
Dar eu nu sunt singură. Atunci de ce...?
Pentru că tu ai FOST persoana mea, legătura mea cu ceea ce se numește viitor.
A fost ușor, nu?


Cuvinte scrise.
Pentru că nu pot să mă exprim.
-Ai nevoie de un psihiatru!!!
-Nu sunt nebună!
-Dar nici mult nu mai ai!


Cu timpul, te voi înlocui.
Iartă-mă că nu sunt așa cum ești.
Nu pot...nu vreau să mă amestec cu ei, mulțimea care este trasă parcă la indigo, copiată și decolorată. Popularitate? Nu am nevoie de ea.
Prefer să rămân originală. Chiar dacă asta înseamnă să merg singură pe un singur drum.
Originalitatea este ultima mea legătură cu visul meu. Tu...ai fost o parte din el.


Și tot nu pot să trec peste faptul că i-ai preferat pe ei. I-ai preferat pe ei...pe ei...ei.....................
Acum ești...statuie făcută din noroi și lăsată în ploaie. Regret. Regret că eu nu pot fi acolo. Dar tu ai ales. Iar eu stau și te privesc. Stai liniștit, un porc îți va ține companie în curând.


Gri.
Negru.
Gri.
Negru.
Culori complementare pentru ceea ce simt.
Dar cu toate astea zâmbesc. Ăla a fost un mic roz.




















De ce nu ne putem întoarce la ce a fost?
De ce nu m-ai respectat pentru ceea ce sunt?
Nu pot fii mai mult decât sunt.
Nu pot să mă prefac că-mi place când e hidos.
De ce vrei să mă vezi în noroi?
De ce...?
Nu-mi pierd respectul pentru sine. Dacă tu ai ales, atunci așa să fie. Dar nu te aștepta să-mi treacă vreodată. Nu pot și nu vreau să uit și să iert. Pentru că tu ești exact a 71 persoană care mi-a greșit și pentru că te-am iertat de exact 71 de ori înainte să apună soarele.


Timpul va fi ca un timbru peste amintirile mele. Ți vi le voi expedia cândva ca să te vezi așa cum te-am văzut eu...




Dacă eu voi fi pe aceeași stradă cu tine, nu te aștepta să te văd. Iar dacă acum îți mai zâmbesc și te salut, e doar din obișnuință. Sau poate din respect pentru ceea ce-ai fost. Dar crede-mă că cu timpul vei fi................................. 


Iartă-mă de pe acum pentru timpul în care nu te voi mai vedea.
Iartă-mă acum pentru acea zi în care nu-mi voi mai aminti:numele tău, strada pe care stai, numărul tău de telefon sau ziua ta de naștere.
Iartă-mă acum pentru ceea ce nu voi devenii.
Iartă-mă acum pentru...pentru că...că sunt un copil mofturos, care a ținut cu dinții de tine ca de jucăria stricată care trebuie aruncată, dar care e mult prea dragă ca să accept că nu o să o mai văd vreodată.
Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă...
Iartă-mă pentru că eu nu pot să te iert.
























Acum ai devenit doar o altă umbră dintr-o colectivitate ștearsă.

Saturday, September 10, 2011

Trust this?

I was lost...thank you for dashing towards me. 
This desert was...so cold...



Îmi doresc să o pot lăsa baltă

Te-am dezamăgit. Ca om, ca prieten, ca ființă duală. M-am dovedit a fi mai puțin de atât, mult mai puțin decât aș fi vrut vreodată.
Nu am recunoscut niciodată faptul că mie îmi aparține vina. Mi-a lipsit lipiciul când te-am luat de mână și am crezut că zahărul topit îl va putea înlocui. Dar m-am înșelat. Ne-a prins ploaia. Uită-te la mâinile noastre. Nu se mai potrivesc, nu se mai găsesc.
Eu...tot copil am rămas.
Tu...ai crescut și ai început să-ți dorești altceva.
Eu...încă visez la râsete în plină furtună.
Tu...ai învățat cum să te distanțezi.


E încă în jurul meu.
O energie statică care mă poartă în timp. Mă face să-mi amintesc. Nu. Nu mai vreau. Am spus că renunț. Dar de ce îmi este atât de greu.
Ca un copil, te prind de mână și te implor să rămâi fără să scot un sunet. M-ai văzut? 


And how will I pass it through? 
Those moonless nights when everything appears to me in the dark. It's scary! I don't like the dark! I'm afraid of it! Please...don't go...please, stay and talk to me on the phone...
Those hours of laughter were priceless. They still are.
But now it will all become a bitter-sweet memory and I will go back to sleep thinking it was all a crazy dream?
It still lingers aroung me, you know?
Although I shouldn't be like this, I can't help but to act this way. I need to protect myself. I need to...find a way to stay straight after this one single blow. 'Coz I have to admitt to you: I DID trust you and you DID broke it. 
But tell me...can I still keep going on? Can I still manage to breathe without you being there? Can I still smile without knowing you're one step behind me, encouraging me? Can I make new friends when I know you're out there, ignoring me?
This is hurting my heart...
It's not the first time. Not the first time I'm being left alone. But I hope it will be the last.
Promise, I'll do better.
Just keeping that memory of us is enough.
No words are needed between us.
The show is almost over.
Can you hear them clapping?
I wish this would be just a hateful nightmare...
But for me, it is the ugly truth...for you, is just moving on.


























































Couldn't we go back to the way it used to be?

Thursday, September 8, 2011

This is for you



Dear Alex,

Hope you'll read this.
I'm sorry for being such a meanie and for not replying to your comments and sweet encouragements. But this stupid blog of mine is not letting me publish the comments for other blogs. I can not sign in to leave you a few ~~thank you!~~ words on your blog, that I must say, I find reaaally reeeeeeaaaalllyyyy beautiful and full of meaning.
So, yea, I'm apologizing through this foolish, little post, that I hope you'll read.
Hmmm...you're a good friend even though I haven't seen you even once. I feel like I've known you forever. Maybe I'm silly or maybe...I don't know what, but this is how I feel.
I wanted to thank you for your kind words and for reading my little blog, that sometimes is full of mistakes.
Hmmm...so
THANK YOU, ALEX , for being a good friend even with all this distance between us.

Yours sincerely,
the author of this blog,
Kătă

Empty glasses






I love you now

I can be your one and only
I want to be your one only
I want to be able to hold you through pain and tears
I want to, but I can't...
...You won't let me.


And believe me
When I say it's hard to stay as friends
'Coz my heart sinks when I see your smile
And my tears are threatening to drown my world
Why can't you look at me?


A man that falls in love
A woman that already said "I love you"
The end of this story is still unknown
There is still place for some sunshine.


But you look away now
Your heart beats like always
And I don't know 
How much time I can spend looking only at you.


There is a person that awaits for me
That said "I love you" out of the blue
That follows me quietly step by step
Clinging onto me
Not leaving me when the storms threaten my life...
Loving me like there's no tomorrow.


And tell me
How can I keep go on?
How can I keep ignore him?
How can I not see his smile?
How can I not feel his fire that is melting the block of ice that's between us?


I am a woman in love
You are a man confused
Blinded by the lights of your own world.
But...
Now the sky is getting dark
The rain that started made me open my eyes
I am...a woman that was in love.


I ran to him
He smiled.
Footsteps followed close by.
You were drenched
You smiled too.


"I love you now"
The whisper travelled to me
Like struck lightning 
I looked at you to see the truth.


"You should go
You love him too"
I heard you say with that silly smile of yours.


Go?
Where to?
He?
Who is he?
Where can I go when the end of my road is in your arms?


"I love you now..."

Tuesday, September 6, 2011

Showering in public :D

Brașov.
Vremea?
De căcat!!!
Azi, ca de obicei, după ce am terminat cursurile, m-am îndreptat „on foot” către gară. Nu ploua. Plouase cu câteva minute mai înainte și am crezut că poate mă apăra sfântul și bunul Dumnezeu de un duș în oraș. Bineînțeles că a început să tune, să fulgere, să facă cerul ca toți dracii, lucru care m-a făcut să intru in panică și să nu mai gândesc bine.
Am ieșit din gară cu umbreluța, care e ditamai umbreloiu', și am mers către stație. Când colo ce-m iaud urechile? A început să tune, să fulgere, să trăznească chiar deasupra mea. Mi-am închis umbrela repejor și am pornit-o mai departe prin ploaia care, în doar 2 secunde m-a udat leoarcă. Mda...ploua cu butoiul, nu cu găleata!!!
Mno, și am mers ca animalul prin ploaie până acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-a pus niște haine uscate pe mine, a fost să-mi usuc caietul cu feonul, că drăcia de ploaie îmi intrase în geantă. Slavă cerului că telefonul a rămas intact!
Aaaa, ca să nu mai spun de ce mi-au auzit urechile:
-Da' de unde vii, păpușă?
Fluierături din mașină și de pe geamuri.
Și, de parcă nu se putea mai bine, super întâlnirea mea cu echipa de fotbal care-și făcea antrenamentul în ploaie și care a trecut în fugă pe lângă mine:
-Ce faci, păpușă?
-I like your style, girl, your sexy, wet hair!(replică smulsă de la un foarte emancipat și educat forbalist, care a citat probabil dintr-o melodie de club, dar a uitat să închidă ghilimelele de rigoare :)) )
Lucrul cel mai amuzant? Am mers desculță prin ploaie și...hmmm...au fost niscai pietricele-pietroaie care mi-au făcut un masaj la picioare de și acum șchiopătez =))
Zi plăcută???
Aș mai fi preferat niște ore cu Sasaki sensei!!!!!!!

No more rainbows for me, please...

Am pirdut atâtea zile căutând într-un șirag de nume o perlă. Dar am căutat până am găsit...te-am găsit.
Pierdut printre razele de soare, orbit de purtări protocolare nu ai știut cine sunt sau ce urmăresc. Dar ai zâmbit. Fără cuvinte, fără gesturi, te-ai apropiat. Confuz și lovit de ploaie ai căutat un loc unde să te ascunzi.
Și curcubeul meu te-a primit. Te-a adăpostit, ți-a oferit protecția mult visată. Dar acum...acum când ploaia în sfârșit s-a sfârșit, acum când totul a devenit atât de confortabil în jurul tău...acum...
-Hmmm...soarele...e atât de cald și...plăcut atingerii...
Și așa, cu lumina soarelui jucându-și pe piele și cu acel zâmbet pe față te-ai pierdut din nou, te-ai îndepărtat atât de mult de mine încât nici acum, sub umbrele curcubeului meu, nu reușesc să dau de tine.
-Mi-e dor de tine...


O șoaptă purtată de zefirul de primăvară.
Niște cuvinte pe care am vrut să le aud de la tine.
Murmurul unei nebune în timpul somnului presărat cu vise...


-Data viitoare, vă rog nu-mi mai dați curcubee...

Monday, September 5, 2011

NEVERland

It is that hard to believe that my sky is actually blue right now?
No smoke at the horizont announces the end of the world, no bitchy words make my world go spinning. It's sunny out here...finally, I could say.
No dream came true, no wish upon a shooting star came to life. 
I'm no child. Not anymore. I learned how to fly without my useless wings.
My world began shinning, even if it's just for me. For me, this piece of paper is my world, that corner of the house is my kingdom. The outside world doesn't affect me anymore, 'cuz now I smile and I'm crying anymore.


A dream.
A beautiful dream.
The silver light kisses my skin.


"I will protect you until the end of this world,"you whispered in the night that folowed my nightmare.


Your skin so sweet, your lips so soft...kisses from a butterfly I have received.
I couldn't believe. It was like an illusion came to life, embracing me.
I couldn't believe it. And yet you were there, giving me your warmth, your unending love.


"Love, obsession equals love,"smirked the shodow of the devil.


The siren of the ambulance...
A world of noises comes to silence and hides itself under the gentleness of a pair of broken dreams. They are cold and yet the love that springs from the dead coldness makes you wonder. Why am I still here? How can I still take all of this?
The siren of ambulance...
The sounds are clear right now. This isn't right...why am I still standing here?


"Somebody take me away...somebody take me away, 'coz I can't take this pain..."


Away...
Away...
Away...


And slowly the last breath draws closer and closer.
You promissed. You promissed you would protect me until the end of this world. 
Where are you now, when the darkness of the end grows nearer?
My world is getting close to its destruction...
Where are you?


"My lil' angel...come embrace me,"whispered the warm shadow.


"When we will be born in the next world, I won't let you escape, I'll look for you and I'll make up for leaving earlier...I'll LOVE you like you LOVED me all that time..."

Friday, September 2, 2011

Redish Feather

Somebody...somebody take me away, 'coz I can't take this pain....
The ambulance siren, the color of the red blood that is soaking my clothes, the inert hands of his cold body...
I...destroyed. I am a criminal that killed a dream. 
I just cut the wings of a beautiful angel.
The white is turning red
The smile is turning dead
The breath...
It's all cold now.

Thursday, September 1, 2011

Haiku

A dragonfly lives only for a day
A heart will live
Forevermore.

The stage is empty
A song echoes
In the Milky Way.

The blue color
The pink lips
So kissable.