Hello

Dear Angel,




Pereții groși ai lumii mele nu-mi permit să te văd, să te simt sau să-ți adresez niște cuvinte. Nu-mi permit să cred în tine...
Și cu toate acestea...cu toate acestea vreau să cred în tine. Vreau să cred că tu ești acolo, ai grijă de mine și-mi zâmbești necondiționat. Că nu m-ai abandona vreodată, indiferent de calea pe care o să o aleg.
Nu-i așa?
Ești acolo?
Mă auzi?
Mă vezi?
Te rog...dă-mi un semn.
Nu caut explicații științifice pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, a îngerilor și celorlalte puteri supranaturale. Nu caut răspunsuri imposibile sau logice. Nu, tot ce vreau e să știu că pot avea încredere în...prezența ta permanentă în viața mea.


Inaccesibilă. Așa m-ar numi ei.
Ruptă de lume. Așa spun ei.
Închisă în cutia mea de sticlă, nu permit accesul înăuntru. Captivă? Nu. Stau de bună voie. Sunt prizonieră în propria mea lume. Nu ies afară, nu-i las să intre. Sunt...exilată pe un tărâm unde, ei bine, unde tu ești mai real decât orice altceva.
Așa că spune-mi, tu ești acolo, nu?
Nu irosesc viața copacilor acestei planete pentru ceva inexistent, nu?
Adică...nu ești altceva decât tăcerea însăși, cea care mă înconjoară mereu, sunetul mut care-mi amețește gândurile, parfumul risipit de vânt care mă face să cred că totuși, tu ești aici, acum, mereu, pentru totdeauna.


Prima. Prima scrisoare. Ca și primul sărut...am emoții. Mă întreb, o să-mi răspunzi?

                                                                                                                                         K.

P.S. În ciuda faptului că vreau să cred, încep să mă îndepărtez ușor...Și totuși, nu vreau să cad! Nu trebuie să cad!