Friday, June 29, 2012

Two Faced Soul

It's not the first time I let the ship leave the port.
No. And it's surely not the first time I write this on the sand-like paper of my diary.

The emotion of the ship leaving today is still lingering around my mind, making my heart tremble at the sight of the sapphire blue sea. The same day as last year and the same black eyes watching me from afar, begging me to say 'Stay.'. Just a word and he would have jumped right in the water, swimming his way to me. Just a word and my pride would have fallen under the spell of the heart. So I just bit my tongue as I stood there. A windy day, a sorrowful day.
So he left. Once again I bound to watch him go and unleash my true side that I keep hidden from him. The sad me, the emotional me, the romantic me...he never knew that 'me'. He only got to love the cold, rational and sarcastic 'me'. Why? Why can't I show him that side of me that writes him letters of love every single day, throwing them in the sea at the sunset? Why is there so much night in front of my eyes, making me feel all scared of the dark, but leaving me mute and unable to call his name?
I feel like I have two souls trapped inside my frail body. One mind that isn't able to stop them from switching places everytime he's around...And it hurts. For I love him more than I should ever lover someone like him. For I want to say so many words to him. But they remain trapped inside my throat, refusing to leave my body. Two souls and one mind. One soul and two ways of behaving around him.
And now his gone. He's with the Sea again and I can't do a thing even though everything I see around me is kinda blur right now. Tears. I'm crying? Oh poor soul, what have you done to me?
Oh poor me! What have I done to myself?
Oh poor him! What have I done to you?

Will you still love me, just as I am? Love the two faced soul of mine, 'coz he keeps all the love I have for this world. I give you all and everything I have...

Tuesday, June 26, 2012

În lumea asta trecătoare...

Ne-am pierdut de noi înșine. Pe bune. Ne-am complăcut în mizeria care până la urmă ne-a mâncat de vii.
Nu vezi? Ne-a putrezit carnea pe oase.
Nu simți? Adierea vântului care ne împrăștie cenușa albă peste mări și oceane.
Nu mă pot trezi. E un coșmar continuu în care toți poartă măști. Aceleași forme și aceleași culori, non-nuanțe și vise strigătoare la cer. Aceleași dansuri ritualice ce par să invoce demoni din adâncuri, aceleași cuvinte rostite circular și în zig-zag, ce nu pot fi urmărite sau memorate. Și stau în același cerc de foc, în care noroiul nu se mai usucă, și mă întreb eu pe mine, așa, stând eu cu mine, cu ce oare am greșit lumii ăsteia trecătoare?
Natura nu m-a respins și nici vântul nu m-a scuipat în față.
Marea nu s-a plâns de zâmbetul meu adolescentin și nici ploaia nu s-a ferit de mine.
Animalele nu au fugit de lângă mine și nici plantele nu s-au uscat sub atingerea degetelor mele.
Atunci de ce ei, cei ca mine, cei ce merg pe două picioare și sunt numiți animale raționale, m-au aruncat și închis aici? De ce m-au stigmatizat și încercuit? De ce invocă focul veșnic al unei genuni din care nu răsar decât morții cu ale lor împărății?
În lumea asta trecătoare, unde tot ce mișcă vrea și trebuie să moară, aici unde toți zăcem sub același soare și unde marea ne spală de păcate, aici se pare că eu nu am loc...
Judecata care mi-a fost dată, expresiile aruncate în grabă, în scârbă...nimic nu a fost corect! De ce nu mă priviți în ochi? De ce nu vedeți sufletul ce se chinuie înăuntrul meu, strigând după dreptate? De ce mă stigmatizați pentru aparențe? Esența mea, licărul meu de viață, sunt ele oare invizibile pentru voi toți?
Nu am dreptate. Pentru că nu mă ridic ca să mă apăr, merit tot ce se poate. Noroiul care m-a înghițit îmi ține de cald și foame. Se poartă mai bine cu mine decât o face lumea.
Și judecați...
În lumea asta trecătoare, unde se moare, în lumea asta trecătoare, va exista poate un soare care să mă invite sub lumina lui, care să mă protejeze cu căldura lui. Dar oare atunci nu mă voi transforma în tot ceea ce lumea asta trecătoare este deja?

Friday, June 22, 2012

Ca pe un apus


Țeava rece ce-mi atinge pielea înfierbântată de frumusețea nopții de vară...
Nu l-am auzit apropiindu-se. Când a venit? Cum a venit? De ce nu a vorbit? De ce a rămas tăcut, privindu-mă ca pe un apus?
Nu, nu l-am simțit apropiindu-se.
Am simțit numai răceala metalică a țevii pe care mi-a frecat-o ușor de picior, lăsând o dâră de gheață până sus la tâmpla dreaptă.
Nu, nu l-am auzit...
Și apoi, de ce-aș fi văzut ochii aceia care mă priveau ca pe dracu' gol pușcă?! De ce aș fi observat acea privire nebună care urla în tăcerea unui cimitir de lumină? De ce aș fi ascultat sunetul pașilor săi care sunau atât de gol, atât de a ceară?
Și se topeau...pașii lui pe un nor de lumină ce acoperea frumusețea pământului în flăcări.
Și apoi a urmat căderea. Declicul trăgaciului și o durere surdă...
De ce totul își pierdea brusc din culoare?
De ce a tăcut totul într-o clipă?
Și de ce se prelinge acea culoare, acel negru peste tot și toate?

M-a privit ca pe un apus de soare...

Jocul măștilor

Cum  nu s-a încheiat revolta
Apelor ce din adâncuri răsună.
Cum nu s-a încheiat tânguirea
Ploilor ce lovesc. Și tună.

E oare Îngerul ce-mi șoptește cuvinte în urechea dreaptă? E oare un surâs ce se alintă în lumină? E oare moartă marea?

Și cum din lumină se naște doar lumină, mă voi transforma și eu în lumină.

Acum e albă, iar mâine e neagră.
Acum vede, acum e oarbă.
Acum aude, acum e surdă.
Acum te arde.
Memoria.
O cutie.
Închisă.
Și unde-i cheia cea de hârtie?

Să mă revărs peste marginea prăpastiei ce alină bruma căzută pe soare...