Propriul meu Mesia

Și am ajuns într-un punct mort unde eu decid sfârșitul unor vise și așa muribunde și suferinde.

Nu-i vorba aici de speranța care moare ultima, nici de vise sfărâmate sau gânduri care continuă să plutească în derivă într-un timp care pare să nu înțeleagă prezentul.

Și nu-i vorba nici despre întunericul pe care l-am strâns în jurul meu ca să mă protejeze de tine. Nu sunt eu cea care se ține strâns de tine, ci tu care refuzi să pleci și să mă lași așa cum sunt eu acum, pe tăcute suferind și îndurând tăieturile unei legături retezate chiar de lângă rădăcina sufletului. Nu sunt eu de vină. Ci tu. Nu ești tu persoana care a lăsat totul din mână, alergând spre ciudatele hoarde de păsări negre? Nu ești tu persoana care și-a ieșit din mână și nu a mai exersat zâmbetul care știa atât de bine să mă liniștească în cele mai stupide  situații generate de o imaginație adormită? Care înțelegea murmurul unor buze care adormiseră înainte să dea glas unui gând menit să-ți aparțină?

Am pășit mereu în urma ta. Am fost mereu pe o treaptă mai jos și am suferit diferențele unei josnice căderi de fiecare dată când ne erau comparate gândurile și gesturile. Poate ar trebui să-ți mulțumesc, căci nu știu dacă aș fi avut elanul necesar să sar în lume dacă nu erau reușitele tale trâmbițate mereu înaintea-mi... Da, îți mulțumesc, tu stea care acum apune pe cerul meu, mâzgălindu-mi geamul cu dâre sângeri de cuvinte ce știu că vor veni la scurt timp după revelație...

Iartă-mă, căci acum e definitiv. Nu mă mai întorc din drumul pe care acum l-am trasat ca pe o linie subțire într-un nisip murdar, spălat de niște ape tulburi, ce nu lasă să se ghicească prăpastia pe care o ascund. Am decis că numai eu pot să fac asta. Fără durere. Fără remușcări. Fără niciun fel de urare. Simplu. Definitiv. Am decis să fiu Mesia propriului meu suflet și să mă ajut să mă ridic de acolo de unde am căzut, să pun capăt judecății infinite.

Lasă-mă să devin rece față de tine. Să nu mai visez că se poate repara ceva din toate câte s-au stricat cu timpul.

Lasă-mă să calc pe podul putred și da, lasă-l să se surpe în spatele meu, să cadă viermii în apele ce curg dedesubtu-i.

Și-ți jur că am să redevin copilul care am fost când te-am întâlnit, păstrând un dram din înțelepciunea pe care am acumulat-o cu anii. Și-ți jur că nimic din câte-au fost nu vor mai conta în fața schimbării mele! Nici genunchii scrijeliți cu sânge vechi de când lumea, nici lacrimile care au lăsat dâre de praf pe obrajii parcă mâncați de boală. Da, ai fost ca o boală pentru sufletul meu. Ai profitat de inocența unui glas ce a rămas tăcut în fața transformării tale maiestoase. Ai totul acum. Așa că lasă-mă să plec ala cocârjată și amărâtă. Nu iau nimic cu mine, nu-ți fur lumina care te înconjoară...

Lasă-mă să uit, să simt cuvintele pe care eu le-am rostit când m-am decis că o să las totul să treacă, că o să te las să pleci, să te îndepărtezi așa cum deja o faci.

Și lasă-mă să mă plec în fața acestui final întâmplător și sfâșietor, să iau aminte la durerea pe care-o string în mine în timp ce zâmbesc pe dinafară. 

Lasă-mă să fiu ce-am fost cândva, un spirit liber, un copil închis în lumea sa, fără trădări și minciuni, să nu mă maturizez în frica mea, să nu-mi pic cu ceară secretele pe care ți le șopteam cândva...

Au trebuit să treacă ani și ani ca să mă pot sustrage de la propria-mi autodistrugere. Și știu că nu înțelegi ce vrea un copil ca mine să spună prin atât de multe cuvinte. Dar sper că undeva și cândva, de te vei rostogoli de pe piedestalul unde te-ai urcat, de se va stinge lumina care te-a orbit, ai să dai peste mine din nou și ai să vezi poate același copil pe care l-ai întâlnit la început în locul omului mare care o să fiu. Și atunci vei știi poate că nu există un „din nou” în toate...

Și-ți doresc tot binele din lume, dragă prietene. Doar atât mai vreau de la tine...să-mi uiți te rog numele.